neata!

Astăzi se împlinesc 5 ani de cînd am plecat din România. Din fericire nu am nici un regret sau vreo părere de rău. Asta nu înseamnă însă că am uitat de România cu totul. Dimpotrivă, trăim cît se poate de româneşte la noi în casă – doar că nu în România – atît. Sigur, vor spune unii din cei deja plecaţi şi bine integraţi – nu e indicat să-ţi păstrezi felul românesc în ţara de adopţie; mai bine te integrezi bine de tot şi laşi ro-ul de unde ai plecat. Este şi asta o opţiune, însă emigratul în ziua de azi nu cred că se aseamănă prea tare cu cel de acum 20, 30 de ani – astăzi poţi trăi cum vrei unde vrei fără că asta să reprezinte o tară. Nu trebuie să vorbesc franceză acasă că să mă integrez mai bine; îmi sunt suficiente cele 10 ore de la lucru. Nu o voi vorbi nici cu fi-miu, cu prietenii mei sau cu familia – nu cred că ajută la ceva – astfel că voi continua în româneşte, indiferent de unde ne vom afla. N-am nici vreo nostalgie de a mă întoarce în Ro – nu-mi doresc asta. Mă simt foarte bine unde sunt acum şi chiar dacă vom schimba la un moment dat ţara, nu cred că aceasta va fi România. Am făcut această introducere pentru a anticipa un pic genul de întrebări – "cum te simţi acum?”, "mai vrei să te întorci?”, "iti place?”, s.a.m.d

Da, cred că după 5 ani ne este foarte bine. Sigur că nu toate dezideratele/dorinţele noastre s-au împlinit; unele s-au ajustat, altele au picat, altele au fost amînate, însă în final rezultatul este de excepţie. Alex, Spot, locul/casa în care trăim, prietenii pe care ni-i i-am făcut aici ne-au dovedit că poţi să te simţi împlinit şi bine în pielea ta şi fără să fii proprietar de casă/apartament sau maşină sclipitoare în garaj. Unul din lucrurile cele mai importante pe care cred că a reuşit să ni le dea Franţa a fost timpul – avem norocul de a avea timp pentru noi, Alex, Spot sau prietenii noştri. Job-urile noastre sunt la cel mult 15 min de casă, eu vin pentru aproape fiecare prînz acasă şi Ile 1-2 ori pe săptămină; pădurea în care mergem la plimbare cu băieţii noştri este la 10 min; chiar şi aeroportul este la maximum 20 de min de casă. Pare incredibil, însă deşi lucrez într-un birou de arhitectură, nopţile albe sau week-end-urile pierdute sunt extrem de rare. Iar pentru restul treburilor zilnice, ritmul este omenesc, din fericire. Am reușit in anii aștia să ne si plimbăm destul mult, e adevărat că și poziționarea geografică ne-a ajutat destul de mult. Nu ne putem plînge, am avut parte de o baftă extraordinară. 

Prietenii din Ro reprezintă un alt capitol aparte al vieţii din ultimii 5 ani. Unii au rămas ca şi înainte, fără că depărtarea să reprezinte un obstacol adevărat. Cu cîţiva parcă ne-am apropiat din nou, de cînd am plecat. Faţă de alţii însă, diferenţă dramatică de ritm în care trăim unii şi ceilalţi ne-a îndepărtat din ce în ce. Replicile de genul "tu nu ştii, nu trăieşti aici, nu poţi intelege” s-au înmulţit, telefoanele s-au rărit si…n-a mai rămas mult

Una peste alta cred că am depașit planul pe cincinalul de-a trecut…sper ca și următorul să fie la fel de mișto :)