Faza 1

Ii aud pe comentatori discutind despre originea lui “love” (la 0) in tenis, cind unul dintre ei ataca problema din punctul de vedere al fenomenologiei citindu-l pe Jean Baudrillard (dintr-un studiu de-l citise cu ceva vreme in urma)…uau!

Faza 2

Alex ma intreaba unde joaca cei la care ne uitam. II zic – la Melbourne – vezi, scrie si pe teren. La care el (3 ani si 5 luni) imi spune – a, da, Melbourne – capitala statului Victoria din Australia

game, set, match…

Un text scris de Ile

Traim de citiva ani intr-o tara bogata, frumoasa , civilizata, importanta din toate punctele de vedere in Europa si in Comunitatea Europeana. Ba mai mult decat atat, o prietena romanca, si ea emigranta ca si noi, mi-a trimis acu ceva vreme un articol despre un sondaj facut de CNN despre « care este tara unde se traieste cel mai bine » si care lua in considerarea mai multi parametrii. Pe locul intai… tara in care actualmente traim noi.

De cativa ani avem si copii.

Si cam tot de cativa ani ma obsedeaza, ma intriga si nu imi da pace o intrebare : de ce parintii nu isi mai cresc copiii acasa ?? Sa ma explic : concediul de maternitate este aici, pentru primii doi copii, de 16 saptamani, pre si post-natal. In general, in jurul varstei de 3-4 luni parintii isi duc copiii fie la cresa, fie la asistente maternale (sunt doamne care sunt agreate de catre stat, au o anumita pregatire obligatorie, anumite conditii stricte in ceea ce priveste locuinta lor in care primesc copiii etc etc). Alte variante sunt destul de rare, exceptionale. Cel putin in rindul oamenilor cu care avem noi de a face.

Copiii pe care i-am intilnit, in general in parcuri sau la gradinite, sunt nepoliticosi (ma refer la copiii mai marisori, desigur), agresivi – au o anumita privire rautacioasa, care este acolo, intiparita pe fata lor tot timpul, nu apare doar ca un efect al unei anumite cauze, galagiosi – o galagie animalica, fara cuvinte sau propozitii, sunt rasfatati… intr-un cuvint, pentru mine, prost crescuti, sau needucati… sau fara cei 7 ani de acasa cum se spunea la noi in Romania. Si acum, ma intreb, care « acasa » ?? Pentru ca acesti copii sunt crescuti pe oriunde, numai acasa nu ; de catre oricine, numai de catre parinti, sau familie, nu. De la 3 luni la 3 ani merg la cresa. De la 3 ani la 6 ani la gradinita, care aici este publica si la care oricine are acces cu un loc asigurat pt copilul lui. Programul este de la 8.30 la 16.30, cu posibilitatea de a lasa copiii de la 7.30 la 18.30 in functie de orarul parintilor. Este o educatoare cam la 30 de copii. Cit, cum ii poate ea educa, educatoarea pe acesti copii ? Un copil care pleaca dimineata de acasa si mai vine pe seara, parinti care sunt obositi, ocupati, stresati etc etc, care este rezultatul acestor lucruri ?? Habar nu am, si nici nu vreau sa generalizez, sau sa fac o analiza statistica. Ceea ce ma intriga insa, este de ce oamenii aleg (cei care sunt, desigur, in postura de a alege) astfel de sisteme.

I-am expus de curind unei localnice enigma mea : de ce isi dau copiii la cresa la 3-4 luni ? Mi-a raspuns ca asta este ceva atat de vechi, de comun si de uzual aici, incat nimeni nu isi mai pune problema ca ar putea face altfel, ca e bine, sau ca e rau.

Vorbind cu o alta localnica despre copii in general, si spunindu-i ca ai mei stau acasa, si ca uneori ma gindesc ca poate sunt nesociabili, imi spune razind (are o fetita de aceasi varsta cu baiatul nostru, care merge la cresa de la 3 luni) : « ce-ti imaginezi, ca la cresa se joaca ? sau invata ceva ? stau ca mobilele, fiecare aruncati in coltul lor, nu le vorbeste nimeni. » Mentionez ca amindoi parintii sunt intelectuali, au familii mari, bunici, unchi, matusi, etc etc, si posibilitati financiare mai mult decat corecte.

Am trait si experienta in care alti emigranti, ca si noi, mi-au spus ca vor sa incerce pt copilul lor solutiile autohtone, nu vor sa isi creasca copiii cu « solutii » romanesti (bunici, dadaca etc romani). Nu stiu daca asta se cheama integrare, sau pur si simplu curiozitate.

Vinerea trecuta am mers cu copiii in parcul din cartier – 2 tobogane, citeva hatanaitoare, citeva banci, o casuta de lemn ; curate, colorate, intr-un cadru agreabil. Intram pe portita (intotdeauna prevazute cu incuietoare, pt siguranta copiilor), cu Alex de mana si Monica in carut. Inainte sa apuc sa inchid poarta, suntem inconjurati de vreo 4-5 copii, majoritatea cu varste intre 1 si 2 ani, toti cu suzete mari in gura, agatate de haina cu un lant de plastic cu zale mari ; cei mai multi muciosi, cu mucii prelingindu-se dezgustator peste suzeta uriasa (cine ma cunoaste, stie cit sunt de scarboasa, imi pare rau!). Se uitau cu ochi mari la noi. Nu vorbeau, unul insa mi s-a agatat de fular (aveam un fular lung, colorat). M-am uitat in jur, erau singuri, pt ca adultii, « doamnele » in a caror grija se aflau, erau ocupate sa discute ; era un grup de 3 asistente maternale care sporovaiau de zor. Nu intru in detalii plicticoase sau penibile. Mie acesti copii mi-au amintit de copiii parasiti din orfelinatele si spitalele din Bucuresti, cu care am avut de a face in timpul facultatii. Trei sferturi de ora cit am stat in parc, un baietel de vreun an si jumatate nu ne-a parasit, a stat spanzurat de carutul Monicai. Un altul, era f surprins ca ma joc cu Alex, ca ii vorbesc, ca ma duc si eu oriunde se duce el, ma privea ca pe un extraterestru, paralizat si incapabil sa isi mai continue joaca. O fetita mai mare, in jur de 3 ani, s-a hotarit sa « inchida » toboganul, si-a « parcat » carutul de papusi in fata scarilor astfel incat ceilalti sa nu mai poata urca. I-am spus sa il puna in alta parte, dar s-a facut ca nu ma aude. L-am mutat eu 20 de centimetrii mai incolo ; mi-a aruncat o privire ucigatoare, i-am raspuns cu alta in care ii spuneam ca nu imi e frica de ea. Nu ne-am imprietenit. Copiii erau toti bine imbracati. Nu cred ca proveneau din medii/familii defavorizate, dar erau in mod sigur, ei insisi defavorizati. Inca ma urmaresc privirile lor, asa cum mi se intimpla si la Bucuresti dupa ce petreceam un pic de timp cu copii parasiti. O perioada de timp iarasi nu o sa mai merg in parcuri, mergem la padure, acolo nu ne intilnim cu copii, copiii in general nu merg pe jos o ora, o ora jumatate cum merge Alex, nu riscam sa ne intilnim decat cu caini si stapini de caini. Am incercat sa gasim tovarasi de drumetie, nu am reusit.

Nu caut nici un raspuns la intrebarile mele. Am scris asta doar ca sa ma descarc. Si poate sa ii fac pe unii si pe altii sa isi puna intrebari. Pe unul dintre raspunsurile posibile, eu l-am avut la spital, si nu o data, cind sunind copii de oameni batrini, internati la mine in sectie, pentru a le spune ca mama/tatal e internat grav bolnav etc etc, mi s-a spus « eu nu am timp sa vin la spital, sunt prea obosita »… si nimeni nu vine in vizita cit timp sunt in spital, si uneori nici macar cind mor.

http://neatza.com/wordpress/2007/12/20/izbinda-de-aseara/

http://neatza.com/wordpress/2008/12/21/recolta-2008/

http://neatza.com/wordpress/2009/12/21/in-buna-traditie-a-anilor-trecuti/

nice :))

nu cred că a postat poza de mai sus intenţionat pe 22 decembrie, dar e de ajuns să mă treacă fiorii, 20 de ani după

Da, cred că după 5 ani ne este foarte bine. Sigur că nu toate dezideratele/dorinţele noastre s-au împlinit; unele s-au ajustat, altele au picat, altele au fost amînate, însă în final rezultatul este de excepţie. Alex, Spot, locul/casa în care trăim, prietenii pe care ni-i i-am făcut aici ne-au dovedit că poţi să te simţi împlinit şi bine în pielea ta şi fără să fii proprietar de casă/apartament sau maşină sclipitoare în garaj. Unul din lucrurile cele mai importante pe care cred că a reuşit să ni le dea Franţa a fost timpul – avem norocul de a avea timp pentru noi, Alex, Spot sau prietenii noştri. Job-urile noastre sunt la cel mult 15 min de casă, eu vin pentru aproape fiecare prînz acasă şi Ile 1-2 ori pe săptămină; pădurea în care mergem la plimbare cu băieţii noştri este la 10 min; chiar şi aeroportul este la maximum 20 de min de casă. Pare incredibil, însă deşi lucrez într-un birou de arhitectură, nopţile albe sau week-end-urile pierdute sunt extrem de rare. Iar pentru restul treburilor zilnice, ritmul este omenesc, din fericire. Am reușit in anii aștia să ne si plimbăm destul mult, e adevărat că și poziționarea geografică ne-a ajutat destul de mult. Nu ne putem plînge, am avut parte de o baftă extraordinară. 

Prietenii din Ro reprezintă un alt capitol aparte al vieţii din ultimii 5 ani. Unii au rămas ca şi înainte, fără că depărtarea să reprezinte un obstacol adevărat. Cu cîţiva parcă ne-am apropiat din nou, de cînd am plecat. Faţă de alţii însă, diferenţă dramatică de ritm în care trăim unii şi ceilalţi ne-a îndepărtat din ce în ce. Replicile de genul "tu nu ştii, nu trăieşti aici, nu poţi intelege” s-au înmulţit, telefoanele s-au rărit si…n-a mai rămas mult

Una peste alta cred că am depașit planul pe cincinalul de-a trecut…sper ca și următorul să fie la fel de mișto :)

Da…îi vor lua nişte haiduci ;)

pe Coasta de Azur, bineînţeles