…pe o usa dintr-un satuc provencal :)

Bienala de arhitectura de anul acesta a fost exceptionala din punctul meu de vedere. Am avut timp suficient sa ma plimb, sa vad, sa citesc, sa fac poze si nu in ultimul rind sa mai si procesez un pic. Spre deosebire de alte editii, mi s-a parut ca de data aceasta accentul nu a fost pus atit pe o densitate cit mai mare de expozitii(anti)/evenimente/proiecte cit pe o interactivitate cit mai buna cu privitorul in paralel cu o stimulare benefica a neuronilor acestuia.
In multe dintre pavilioane nu intrai doar sa privesti, ci si sa experimentezi – de la urcatul si coboritul printr-un "nor" pina la lego-ul de lemn pus la dispozitia vizitatorilor; de la manipularea unei machete virtuale pina la crearea unei reviste personalizate de arhitectura si trimiterea acesteia pe email; de la filmele in 3d pina la cursurile de desen – majoritatea mise-en-scene-elor te provocau la o participare directa.
Desigur, au fost si o serie de pavilioane mai mult sau mai putin didactice demne de o expozitie de arhitectura corecta, cu machete si planse, fotografii si schite: insa pina si acestea puteau lua o turnura interesanta, pe alocuri chiar neasteptata. 
Daca voi avea timp :)) voi incerca sa povestesc citeva dintre pavilioanele ce m-au marcat – deocamdata, doar foto (Picasa aici si aici)

Album Picasa – click aici

sau slideshow mai jos:

Pe expozitie am impartit-o in doua zile – Arsenale pentru vineri si Giardini pentru simbata -, iar pe restul Veneziei l-am strabatut catre si dinspre Bienala pe cite un traseu diferit si aleatoriu de fiecare data, fara harta sau ora fixa (cea mai placuta metoda, de altfel).

Episodul de fata, precum si cele ce vor urma sunt rezumatul mini-vacantei descrise mai sus.

Album Picasa – click aici

Ca de obicei, pentru Picasa click aici

si un mic filmulet:

Acum doi ani mergeam in Grecia unde dadusem peste nenumarate pisici pe strazi. Ei bine, Istanbulul nu numai ca se aseamana, ci depaseste cu mult cantitatea de pisici pe metru patrat.

De ce am facut o astfel de introducere? Pentru ca paralele intre Grecia de acum doi ani si Istanbulul de anul acesta nu se opresc aici ;). Poate va mai aminti de BB-ul plutitor, actualmente cunoscut sub numele de Alex. Ei bine, asemeni lui Alex care s-a plimbat prin Atena in burta mamei sale, BB2 s-a plimbat in aceeasi burtica prin Istanbul. Daca nu ati aflat inca de el, permite-mi sa vi-l prezint -  BB se va naste la citeva zile diferenta fata de Alex (vreo 4-5 in principiu), este o fetita si destul de nabadoiasa dupa cum da din toate cele :). Mama sa traieste cu speranta ca va fi si bruneta, dar…deocamdata avem doar speranta ;). In plus, cum incercam de pe-acum sa pastram un echilibru intre cei doi frati, cum pe unul l-am plimbat prin Atena, pe celalalt l-am dus prin Istanbul. Ba mai mult, datorita norului de cenusa am reusit sa echilibram si mai bine: Alex a fost la inceput de aprilie in Romania, BB2 s-a oprit si el pentru o escala foarte scurta pe-acolo la intoarcerea din Turcia.

Pentru mai multe poze pisici – link Picasa

Pentru mai multe poze Ile&BB2– link Picasa

Pentru mai multe poze People&bazaars– link Picasa

Pentru mai multe poze streets&corners – link Picasa

A vinde (şi a cumpăra…eventual) este definiţia cea mai bună a Istanbulului. Cred că alături de verbul cu pricina ar trebui pusă o poză cu o străduţă din Istanbul, nu contează care. Impresia pe care ţi-o lasă oraşul este aceea a unui mare magazin/piaţă/bazar/ întins pe o suprafaţă enormă în care toţi locuitorii sunt totodată şi vînzători. Nu am reuşit să îmi dau seamă cine cumpără (în afară de turişti, bineînţeles), însă ce e cert este că toată lumea vinde. Mi s-au părut emblematici pentru oraş vînzători cu tonete – porumb, îngheţată, pixuri, castraveţi, covrigi….orice, oricum, oriunde (ca să nu mai vorbesc de shuttle-urile pentru aeroport reprofilate în curse pînă la Amsterdam, Berlin sau Viena în timpul norului de cenuşă :)))

Ce a fost şi mai suprinzator a fost că aproape niciodată nu am resimţit agresivitate din partea vinzatorilor, chelnerilor, şoferilor, sentiment confirmat şi de alţi prieteni cu care am vorbit pe tema asta. Lumea zîmbeşte, îţi face conversaţie, te ajută, şi mai ales nu se agăţă de tine dacă refuzi – sunt convins că asta e rezultatul cîtorva secole bune de negustorie, dar e foarte bine că tradiţia nu se pierde :)

Pentru mai multe poze Cash&Carry – link Picasa

Vizionare plăcută ;)

Vor urma şi poze în cîteva zile 

Italia mi s-a părut intoteauna o destinaţie minunată: din cauza ambianţei (veselă, informală, cu oameni frumoşi şi bine îmbrăcaţi, cu vorbăraie multă), din cauza cappuccino-ului adevărat, din cauza mîncării delicioase, a muzeelor şi catedralelor la orice colţ de stradă. Există un farmec aparte pe care nu îl găseşti decât aici.

De-a lungul timpului am fost de mai multe ori în Italia, cred că prima oară a fost o oprire de o zi la Veneţia pe vremea cînd făceam europa cu trenul ; a fost apoi vară în care am colindat mai serios şi ne-am oprit cîteva zile la Roma, apoi am fost în sud de Napoli pe coastă Amalfiteana, la Milano cîteva zile, la Florenţa vreo 2 zile, unde am revenit pentru un weekend lung de ziua lui Tudor acum 2 ani. A fost de asemenea şi o primăvară în care ne-am întîlnit cu Raluca şi Mihai undeva prin Toscană, înainte ne-am oprit prin CinqueTerre, apoi am luat satele şi oraşele Toscane la rînd ; şi iar am revenit pentru nunta lor anul următor. Asta că să nu mai vorbim de multele mersuri la San Remo sau Ventimiglia (o oră de la noi) ca să cumpărăm diferite nimicuri, de la plante la cafea, care sunt mai bune şi mai interesante acolo. Cred că apropierea asta de Italia a făcut întotdeauna să mi se pare mai digerabila zonă în care trăim noi.
Să ajung totuşi la vacanţă : am fost o săptămînă la o fermă (Agriturismo Colle Cornetto) la 12 km de Spoleto, în Umbria, regiune la nord de Roma şi la sud de Toscana. Cum de am ajuns tocmai aici – din pură curiozitate pt că de cîţiva ani tot auzeam o poveste, cum că fratele unui bun prieten de-al tatălui meu din copilărie şi-a făcut aici o fermă şi de anul acesta a deschis şi o pensiune. Povestea suna atât de bine încât pînă la urmă ne-am hotărît să vedem noi exact ce şi cum.

Locul e f frumos, exact aşa cum ni-l imaginam noi din poze : dealuri, linsite, căldură mare, măslini, vaci ; o casă mare, roşie, simplă cu o curte păzită de 3 câini lupi meseriaşi.

Gazdele, oameni ocupaţi, cu joburi la oraş şi cu pasiuni de fermiero-bucătari. Era o scenă de film să o vezi dimineaţă pe stăpînă casei, îmbrăcată în rochii colorate, cum dă mîncare la gîşte dintr-o găleata roşie uzată, sau cum duce cu roaba mîncare la alte orătănii. După aceea îşi lua laptopul şi nişte reviste de bucătărie şi studia la umbră. Toate astea în timpul liber, altfel este un medic cu preocupări diverse la Roma.

Ce făceam noi : dormeam mult, atât cît dormea şi Alex, aveam un apartament răcoros cu tot ce ne trebuia. Mîncam şi mai mult, pentru că gazdele aveau grijă de noi dimineaţa şi seara, mesele fiind copioase şi diverse : în prima seară toată bucătăria italiană (antipasti cu grămadă, lasagna şi fripturi), bruschetele simple, doar cu ulei de măsline din producţie proprie erau cele mai bune. Roşiile erau şi ele din curte, minunate. Au continuat alte seri, una mai bună decât alta, cînd nu era viţel era porc, şi cînd nu era nici una nici alta era peşte şi fructe de mare, toate gătite cu f multă pasiune. O seară vieneză, un schnitzel mare cît o farfurie f mare, si nu exagerez !!! dar era f gustos şi se mînca repede pt că era subţire. Altă seară cu pizza, multe feluri, făcute la cuptorul din bucătăria de vară (o să pună probabil Tudor poze) ; cu ocazia asta am aflat că aluatul este destul de greu de făcut, 3 tipuri de făină combinate – nenorocire ! Bucătăria (în majoritate italiană) era condimentată pe ici pe colo cu chestii de gen icre sau ţuică, la fel de perfecte ca şi restul mîncărurilor. 

Şi ne-am şi plimbat : pe la Spoleto de 2 ori, plimbări destul de scurte, pt că nu puteai să umbli mult, era căldură mare, soare puternic şi Alex, oricît ar iubi el cultura şi Renaşterea, are şi el limitele lui în ale răbdării. Un orăşel de provincie, cu omeni provinciali, un spital mărişor, o gară asemeni, un centru cu cele mai vechi magazine pe care cred că le-am văzut vreodată ; nişte vitrine înţepenite în timp, sigur aşa arătau şi acum 30-40 de ani ; un măcelar cu un şorţ murdar şi o tichie din aia albă pe cap stătea în uşă propriei prăvălii şi vorbea cu frate-său cizmar pe aceeaşi stradă. Am intrat într-un magazin, ca să îi caut pampersi copilului, magazin universal, cu multe rafturi înalte de lemn, la intrare în stînga şi în dreapta erau vinuri, f multe vinuri, undeva în altă încăpere descopăr detergenţi şi alte produse similare ; aveau şi scutece, bineînţeles, însă nu vestita marcă Pampers – de unde se vede treaba că globalizarea mai are şi ea scăpări, slavă Domnului. Catedrala era destul de simplă, însă drumul către ea este f plăcut. Cobori nişte scări f late, pe care alergau copii chiuind şi vederea este magnifică.

Nu cred că trebuie să fii un împătimit (fie religios, fie al artelor, fie al istoriei) ca să îţi placă Italia ; trebuie doar să îţi placă frumosul, bunul gust, şi atât ; e suficient ca să te bucuri de fiecare orăşel italienesc care are ceva de ordinul miracolului in el.

Am fost apoi la Spello, alt loc idilic ; tot pe o colina, ca si Spoleto ; urci destul de mult, strazi inguste, panta mare si piatra lucioasa, tocita pe jos. Peste tot, in fata portilor, la cafenele, pe trepte tot felul de mosi si babute care vorbesc, si vorbesc, si vorbesc. Uneori ti se adreseaza, le spui ca nu prea intelegi, ei insista, insisti si tu sa pricepi ceva, uneori nu intelegi nimic, insa zimbesti si par multumiti. Cred ca mult din conversaţie  era legata de Alex.

Am lăsat masina într-un parking prăfuit, am luat-o la picior, nu am avansat prea mult pt  ca trebuia sa ii dam de mincare lui Alex, ne-am oprit intr-un colt, pe o banca linga o cismea. In dreapta veneau masini si motociclete cu viteza care il fascinau pe Alex (a mincat f bine vreo 3 cutiute de fructe),in stinga era un colt de fresca de la 1400, colorată şi protejată de o sticlă – impresionant ! între cele două – stînga şi dreapta – doar vreo 600 ani, şi noi bineînţeles, împreună cu alţi vizitatori.

 
Apropo de vizitatori, am avut mare noroc, nu erau prea mulţi, nu am întîlnit hoardele de turişti mult detestate ; să fie criza (în cazul ăsta încep să o apreciez, pt că nici la noi anul acesta nu a fost chiar aşa de rău), să fie regiunea mai uitată în Italia, toţi se îngrămădesc la high point-urile clasice poate.
Revin în Spello : ne-am continuat plimbarea = urcuşul ; ne tot gîndeam să ne oprim pt o cafea ceva, nu găseam locul potrivit. Am găsit o farmacie, veche şi plăcută, întru să caut pastă de dinţi şi şerveţele umede pt Alex. Nu am găsit ultimele aşa ca nu am luat nici pastă de dinţi, am vorbit însă puţin cu vinzatorul, f amabil. Am intrat apoi într-o cofetărie, care avea în spate o curte mare cu mese şi scaune – am luat fiecare cîte o băutură rece pe bază de cafea şi o îngheţată mare din care i-am dat şi lui Alex. Vederea era tare frumoasă, la fel şi baia unde Tudor s-a dus să îl schimbe pe băieţaş – pe masa de înfăşat era o broască mare verde, f haios ; chelnăriţa s-a împrietenit cu Alex, zicea că are şi ea un frate mic pe care il chema tot Alex. De acolo am plecat mai departe prin sat, la un moment dat am trecut prin faţa unei uşi, arunc o privire şi văd un altar luminat de soare, imagine f frumoasă ; intrăm, dăm o tură şi plecăm.

Mai urcăm şi găsim un magazinas cu lucruri din lemn, intru să iau o pisătoare pt usturoi, dar descopăr că o parte din magazin era cu jucării pt copii, îi luăm lui Alex o cărticică din lemn din care se pot scoate totate literele din alfabet (o adoră, îi plac f tare, cred că o să înveţe literele după gust) şi un trenuleţ făcut din figuri geometrice, f haios şi el. Mai mergem, ne mai plimbăm, Tudor face poze multe, eu împing la cărucior, îmi alunecă un pic papucii pe (nişte  , f iubiţi, luaţi din Kenya acum 100 de ani) ; la un moment dat ne dăm seama ca  ar trebui  ne grăbim, tre sa ajungem sa îl luăm si pe Dan de la o gara (nici noi nu ştim care, ori Baiano, ori Spoleto) asa ca plecăm de la Spello cu sentimentul ca sigur o sa ne intoarcem… cindva…

Ce chestie, cred că e singură data cînd l-am văzut pe Tudor uitându-se în vitrină mai atent la agenţiile imobiliare şi zicînd că nu sunt preţuri mari în zonă ; de obicei asta este treaba mea, aberaţii pe subiectul acesta.

Ziua următoare am fost la Perugia, îmi doream să mergem într-un oraş mai mărişor. Am lăsat maşina într-un parking mare, supraetajat, obişnuit. Şi am început să tot urcăm interminabil pe scări rulante săpate în mijlocul unor ruine… luminate frumos, decor impresionant.

Centrul oraşului nu mi s-a părut mare, însă era plăcut, străzi mai late decât în alte părţi.

În catedrală nu am putut intra pt că aveam o rochie cu bretele, aşa că i-am aşteptat cu Alex pe scări pe Tudor şi pe Dan, care nu au stat nici ei prea mult. Am mîncat masa de ora 4 (Alex evident, noi am luat cîte ceva de băut) la un restaurant simpatic, singurul loc în Italia unde am beneficiat de un scaun pt copil, o chestie pe nişte picioare ca nişte macaroane de fine de îl vedeam uşor fringindu-se în două la mişcările zbuciumate ale lui Alex.

Chelnerul era f simpatic doar că a durat vreo jumătate de oră doar ca să ne aducă băuturile, pt că ne tot explica cu lux de amănunte că bucătăria e la etaj şi sucul de portocale trebuie stors etc etc ! A fost o plimbare f plăcută, ca în fiecare zi de altfel. Seara Alex a adormit un pic mai greu (a fost singură seară din toată vacanţa noastră cînd nu a adormit singur, odată ce l-am pus în pat), a plîns un pic, cred că nu avea chef să doarma… sau era prea obosit, aşa că l-am adus un pic la masă, am mai stat de vorba cu el şi pînă la urmă a fost ok.

Următoarea zi… la Orvieto, unde a fost ff frumos, o catedrală impresionantă, şi pe dinăuntru şi pe dinafară ! Uriaşă !

Bătea un pic vîntul, era f plăcut, le-am făcut nişte poze împreună băieţilor (Tudor are puţine poze, pt că el face încontinuu poze… încerc măcar pe ici pe colo să remediez asta).

Dan i-a luat lui Alex nişte pantalonasi f haioşi de la un magazin micuţ din piatzeta. În catedrală erau mulţi copii, unii pe picioare, alţii în căruţ. Lui Alex i-au plăcut mult vizitele în biserici, poate din cauza luminii, din cauza culorilor… sau poate pt că era mai răcoare, dacă nu vrem să fim prea spirituali sau complicaţi. Ne-am plimbat pe străzi, destul de înguste, de pe peste tot se vedea catedrala uriaşă, atmosferă f plăcută. Ca de fiecare data plecăm în grabă ca să nu întârziem nici pt masa lui Alex, şi nici pt masa noastră.

La Colle Cornetto a fost destul de interesant cu baia pt Alex care se desfăşura într-o cabină de duş care putea fi şi pt handicapaţi = avea un scăunel pliat pe perete care desigur că era jucăria preferată a lui Alex ; în plus de asta, în felul ăsta făceam duş cam toţi trei.

Joi am fost la Asissi, căldură mare, oameni mulţi (singurul loc unde era plin de turişti), oraşul un pic plictisitor ; basilica însă de toată frumuseţea, imensă, pe 2 niveluri, construite în perioade diferite, fresce de Giotto ; lui Alex i-a plăcut f tare, tot chiuia de bucurie, se auzea ritmic "shhhhhhhhhhhhhhhh" de la paznici ; erau însă mulţi copii şi aici. Oricum, impresionant.

Ne-am mai plimbat un pic, am mîncat într-un soi de cofetărie în care era un fel de aer condiţionat ; cred că a fost ziua cea mai călduroasă. Alex a tras nişte chiote şi râsete de aproape ne-au dat afară. Pe ecranul mare de televizor Tudor a văzut anunţat că a murit Ted Kennedy. S-a decis că buda lor e prea mică = imposibil de schimbat copilul; şi oricum îi chinuisem pe oamenii de acolo destul. Schimbatul s-a produs într-o piaţetă unde mulţi oameni mincau şi ascultau muzică infernal de tare la nişte boxe în "repetitie” – văzusem io undeva ca urmează să fie un concert Bee Gees – habar nu am dacă era vreo legătua între evenimente; oricum a fost interesant, Tudor îl ţinea pe Alex la verticală în aer, io îl schimbăm, Dan îl distra. Cred că şi cei din jur se distrau la scena asta.

Vineri am stat acasă – mi se părea că Alex trebuie să se mai şi odihnească, şi noi de asemeni, numai că… niciodată nu tre să îţi pui în cap că acum doarme musai copilul, pt că exact atunci nu are chef de somn….. a alergat prin curte cu câinii (cu vreo 2 zile în urmă mincasera o gîscă pt că a sărit gardul ca fraiera din curtea ei – ai putea chiar spune că a meritat-o), a făcut baie în piscină, orice, numai un somn lung nu !

plictisiţi am hotărît să mai dăm o fugă Spoleto. In alta parte a orasului decat prima data, in partea mai noua as zice. F placut, am gasit si un Beneton de unde i-am luat cadou si lui Leonache (prietenul lui Alex de la Nice) care a implinit un an pe 9 august – erau in Romania, deci nu l-am putut serba cu totii aici. Ne-am intors si am incheiat seara cu pizza, multa pizza, vorbaraie multa si fara prea mult sens, limoncello bun, vacanta frumoasa.

A doua zi am plecat spre Roma (era sa pierdem avionul, dau nu l-am pierdut ; a fost doar palpitant) si apoi spre Nice, si apoi spre Antibes, acăsică, unde ne aşteptau Ionuţ si cu Zina. Ne-am bucurat tare mult ne întoarcem acasă, un sentiment f plăcut. Alex a fost tare fericit sa isi regaseasca camera lui, jucariile si patul. A adormit bustean, si noi am terminat ziua pe terasa, la un vin bun si luminare rosie.
Si poate ca odata, cind o sa fim noi batrani, dar nu foarte, o sa ne facem o ferma in Italia. As avea multe argumente… e foarte frumos.

Si acum versiunea Tudor, mult mai scurta si in engleza.

Hi! I’m writing this bit in English because I think the place we’ve been to next to Spoleto – the Agriturismo Colle Cornetto – deserves a little bit of advertising. I hope that people who might stumble through Google on this article will find it useful. Believe me or not, it’s just free publicity that I just felt I had to do.

Therefore, the agriturismo I’m talking about is just 12 km from Spoleto, in southern Umbria. We went there with a certain image in our minds as to how we imagined it to be and…surprise!…it was a dream coming true. Every day we spent there felt even more irreal than the one before. The place, the food, the wine, the cool breeze in the evening, the music in the background, the candle on the table, the olive oil, the prosciutto, the pool, the room, the peacefulness and tranquility, the landscape…and so much more were just perfect. Even the cicadas (grasshoppers) were in tune with the scenery.

Just to give you a little hint – place your finger in the middle of the picture beneath – that’s were it is.

Enjoy!

Link-uri cu pozele din Italia pe Picasa:

- Spoleto

- Spello

- Perugia

- Orvieto

- Assisi

- Italia Grafic

- Italia – landscapes

Track-urile plimbarilor:

View Tracks – Italia in a larger map

După cum aţi putut constata în post-ul cu Irlanda, programul n-a fost chiar banal cu toate că destinaţiile au fost destul de la îndemînă – nici Irlanda şi nici Italia nu sunt la capătul celălalt al lumii. Ce ne-am dat seama de la început a fost că nu o să avem o marjă de mişcare prea mare, astfel că cea mai bună soluţie a fost să avem o bază (casă, pensiune) în jurul căreia să ne invirtim. Zis şi făcut, în Irlanda a fost Dooneen House iar în Italia Agriturismo Colle Cornetto. 

Apoi urmat stabilirea legăturilor, în general cu avionul, dintr-un loc într-altul. Zborurile sună bine, însă atunci cînd ele sunt fie foarte devreme dimineaţă fie tîrziu seara lucrurile încep să se complice. Prin urmare am adoptat, pentru prima dată de altfel, soluţia hotelului de lîngă aeroport. Este extrem de la îndemîna, fiecare hotel are un shuttle pe oră sau la jumătate de oră între aeroport şi hotel, şi astfel se reuşeşte o economie importantă de timp între locul de dormit şi urcatul în avion, ceea ce contează foarte mult cu un copil mic.

Atît la Dublin cît şi la Roma am închiriat cîte o maşină. Ne-a fost clar că ne trebuie una încăpătoare, cel puţin în Irlanda unde eram cu Zina şi Ionuţ, căci din start căruţul şi patul lui Alex aveau să ocupe un spaţiu considerabil, nemaivorbind de bagajele tuturor. In final am avut un Peugeot 207SW cu care ne-am descurcat de minune. În Italia am avut surpriza de a fi surclasati de la o Corsa la un Citroen Picasso fără nici un ban în plus, căci nu mai aveau maşini mici disponibile. Un lucru asupra căruia aş vrea să le atrag atenţia potenţialilor părinţi călători este scaunul de copil de la închirierea de maşini. În Irlanda acesta a fost excesiv de murdar şi împuţit, însă ţinînd cont de zborul cu avionul, aşteptatul bagajelor, aşteptatul la coadă la închirieri, şamd, nu am mai avut puterea să ne certăm pentru unul mai acaţări (nici nu prea păreau să aibă în stoc). În Italia situaţia a fost un pic similară (nu mai aveam putere de ceartă) însă problema nu a fost murdăria ci tipul scaunului – cu toate că formal era corespunzător (ca vîrsta, kg), poziţia în care a stat Alex în el a fost departe de a fi ideală, mai ales pentru somn. Aşadar sfatul meu este pe cît posibil (dacă staţi la coadă la închirieri de exemplu) să încercaţi să cereţi din timp un scaun ok – chiar dacă restul formalităţilor le faceţi după aceea – pentru că dacă aşteptarea este prea lungă nu veţi mai avea puterea şi nervii să vă certaţi, mai ales cu un copil care nu mai are răbdare alături. 

Ca echipament de bebe noi ne-am limitat la strictul necesar. Nu am luat decît căruţul cu noi; pentru casa din Irlanda am închiriat un pat pliant, iar în restul locaţiilor – hotel, pensiunea din Italia – ne-a fost pus la dispoziţie un pat. Cu toate că iniţial ne-am pus întrebarea dacă să luăm căruţul mare, comfortabil sau cel mic şi uşor, în final nu am regretat de a-l fi luat pe cel uşor – sunt nenumărate locurile în care trebuie să-l cari în mînă, nu mai vorbesc de pusul/scosul din maşină sau de utilizarea lui cotidiană pe post de scaun de masă. Nu am cărat nici o ustensilă de făcut mîncare pentru Alex, ci am decis că vom cumpără borcănaşe de mîncare de la supermarket. În principiu sună bine, însă cu această ocazie am constatat că mîncarea pentru bebe diferă destul de mult de la o ţară la alta. Sunt arome diferite, cantităţi diferite, denumiri diferite, în principal la partea ne-dulce a mîncării. În Franţa se găsesc destule sortimente de carne (de pui, vacă, peste) combinate cu legume şi apoi păsate; în Irlanda multe dintre borcănaşe conţineau mai degrabă o mîncare propriu-zisă (de ex Cottage Pie) pasată, iar în Italia în unele magazine borcănaşele de legume erau diferite de cele de carne, iar noi trebuia să le combinăm după gust. Cantităţile erau de asemenea diferite, mult mai mici, variind undeva intre 100 si 150g fata de ~250 in Franta. Piureurile de fructe sunt în general destul de similare.

Scutecele aveau să fie o poveste în sine. S-ar putea crede că de cînd cu globalizarea Pampers un scutec de acelaşi tip, marcă şi dimensiune va fi cît de cît similar dacă nu la fel de la o ţara la alta :). Eroare – croiala, mărimea şi calitatea diferă destul de mult. Un nr. 5 franţuzesc este echivalent cu un 4+ Irlandez (care absoarbe mai bine) şi cu un 5 italienesc (care are o croială incredibil de tembelă şi care absoarbe şi foarte prost. Nu mai spun că Alex, fiind lipsit de o masă de schimbat propriu-zisă, ne-a făcut zile fripte cu schimbatul pe pat. Nu stătea o clipă, astfel că am fost nevoiţi să adoptăm metoda schimbatului la verticală – de făcut neapărat în doi :)).
Ca strategie în ceea ce priveşte drumurile cu maşina am încercat să nu depăşim 4 ore de mers continuu, iar pentru plimbările zilnice nu ne-am dus mai departe de ~60km. În general Alex a fost foarte cuminte, iar către sfîrşitul vacanţei nu prea mai avea stare să stăm într-un loc, vroia să ne suim în maşină şi să plecăm la plimbărică. A dormit destul de puţin pe drum, căci s-a prins că era mult mai distractiv să caşte gura pe fereastră decît să aţipească. Atît pentru maşină cît şi pentru avion, biscuiţii au fost de bază -cum părea a se ivi un moment critic – pac! scoteam bucăţele de biscuti pe care care Alex şi le pescuia tacticos de la mine din palmă. Mai băgam şi un pic de biberon cu apa şi lucrurile reintrau în normal.

 
Irlanda, spre deosebire de Italia ni s-a părut mult mai baby-friendly. La restaurante scaunele de copii erau din lemn, foarte solide şi bine făcute, iar la toalete, fie ele de restaurant sau loc turistic, existau mese de schimbat bebe-ii foarte ok. În Italia scaunele erau mai şubrede, toaletele ceva mai murdare şi nu întotdeauna cu loc de schimbat….

Un obiect foarte important într-o astfel de excursie este interfonul. La hotel unde vrei să mergi în cameră prietenilor, în casă unde stai în living sau la fermă unde maninci pe terasă, un interfon este indispensabil cît bebe doarme. Nu-l uitaţi şi asiguraţi-vă că poate funcţiona şi cu baterii – foarte practice cînd nu este nici o priză la îndemîna.

Momentul de emoţie maximă pe care l-am trăit cu Alex în această vacanţă şi care m-a făcut să nu-mi pâră rău nici o clipă că l-am luat a fost vizitarea Bazilicii Sf. Francisc din Assisi. Aici Alex a fost fermecat de fresce şi vitralii – nu a contenit cu "chiuiturile" căci altfel nu ştiu cum să le spun, figura lui era un imens zîmbet, iar ochii i se invirteau roată. Sigur, veţi spune, ce poate înţelege un bebe din toate astea – şi vă voi răspunde, nu contează ce înţelege, reacţia lui este arhi-suficientă.

Nu în ultimul rînd, dacă aveţi de gînd să plecaţi în vacanţă cu prieteni fără copii, ar fi bine să găsiţi unii foooaaarte deschişi şi dispuşi unui program un pic diferit. Noi am avut mare noroc cu Zina şi Ionuţ din acest punct de vedere, astfel că le mulţumim şi pe această cale ;).  Şi că tot veni vorba de multumuri, mulţumim frumos mai Alexicule că ai fost aşa cuminte şi de treabă în vacanţă. Poate vei citi post-ul asta cînd vei fi mare şi îţi vei aduce aminte :)

Albumul Picasa cu Alex in vacanta – click aici

Va urma şi episodul italian, mai aveţi vă rog un pic de răbdare

Prima povestire este a Ilenei după care urmează si versiunea mea, ceva mai anosta.

Cum am văzut eu Irlanda şi ce mi-a rămas după o săptămină petrecută acolo:
      Nu este o poveste şi nici descriere nu este pentru că nu am avut niciodată răbdarea să scriu sau să citesc descrieri…. Sunt doar nişte idei şi sentimente cu care am rămas după o săptămînă de vacanţă foarte frumoasă în Irlanda, în cea mai mare parte într-o casă pitorească la vreo 30 mile de Galway, pe malul oceanului Atlantic.

      Irlandezii sunt oameni f drăguţi, de f mult bun simţ, niciodată insistenţi sau invazivi, gata să te ajute dacă le-o ceri. Sunt f coloraţi ca apariţie (păr, haine, ten) ca şi oraşele şi satele lor. Cred că sunt şi foarte rezistenţi la frig şi/sau vînt… am văzut pe o plajă – la vreo 20 km sud de Ballyvaughan – într-o după amiază mai multe familii cu copii, majoritatea la surfing; eu eram cu tricou + pullover + geacă, ceilalţi de la noi din grup cu tricou şi geacă şi ziceau că e frigut; şi copiii localnicilor erau dezbrăcaţi, eventual şi uzi tocmai ieşind din apă şi stăteau şi se jucau şi ţipau pe plajă….. pot să îmi imaginez că Alex s-ar adapta la aşa ceva, eu însă niciodată!

      Oraşele şi orăşelele pe care le-am vizitat (nu prea multe însă) sunt mici, vesele şi colorate – adică construcţiile sunt mici, tipic nordice. Sunt multe pub-uri care servesc toate cam acelaşi lucru, o groază de bere şi puţine feluri de mîncare, în general nu prea grozavă. Sigur că depinde de ce îţi place… supele sunt f bune, am încercat de ciuperci şi de roşii, excelente! Multă carne, de obicei cu cartofi, fără prea mult gust şi fără prea multe arome.

 
      Natura, peisajele, lumina, cerul, vremea: minunat!!! Noi am stat într-o regiune f stâncoasă şi pietroasă -  The Burren. F mult verde exact ca în poze! Un gazon perfect, şi uite de ce noi nu o să avem în curte niciodată aşa ceva – pt că nu avem ploaie. Dealuri înalte, gri, pietroase, cu mult verde la bază unde erau curţile oamenilor. Plaje stîncoase, cu pietre de toate mărimile şi culorile, lucioase, șlefuite de atâta apa. Apa care vine şi pleacă lăsînd în urmă întinderi mari maronii – negre, mlăştinoase. Maluri crenelate, cîteva plaje cu nisip, un drum de maşină de coastă f frumos şi spectaculos. Dorinţa mea de mare şi apă a fost pe deplin satisfăcută, data viitoare mergem în Anglia sper, în căutarea unor peisaje şi mai stîncoase şi cu şi mai mult vînt…

Vremea, şi implicit lumina se schimbau tot timpul. Şi da, ne-a plouat nu în fiecare zi, ci de cîteva ori pe zi! Acum era soare, acum ploua cu bulburuci, stropi mari care în 10 secunde mi-au făcut blugii groşi fleaşcă. Şi iar ieşea soarele, dar în depărtare cerul rămânea negru, aşa ca să te anunţe că nu mai durează mult şi o ia de la capăt ploaia. O lumină f frumoasă, de la roz şi portocaliu pînă la bleu-marin, toate culorile. Şi era minunat să admirăm toate acestea din casă sau de pe terasă, bînd vin sau bere şi avînd discuţii de dragul discuţiilor – de la acţiuni umanitare, concursul de maşini 4×4, pînă la cum era pe vremea comuniştilor.

Nu am văzut mult din Irlanda, mi-ar place să mă reîntorc într-o zi şi să facem un mic tur. Însă nu ne-ar fi uşor să nu venim tot la Dooneen unde totul a fost perfect!      
      Poate că vremea este un pic capricioasă, însă dacă te împrieteneşti cu ea este ok; însă Irlanda este o ţara foarte children friendly, cu scaune pt copii peste tot, de la pub-ul din subsol din Galway, pînă la Tea Room-ul din Ballyvaughan, sau restaurantul de la Cliffs of Moher; scaune de lemn, solide, f simple şi atât de utile. Copii f mulţi peste tot pe unde am fost, f bine primiţi, şi părinţii f ajutaţi.

     Concluzia mea despre Irlanda: un loc f pitoresc, minunat pt odihnă, pt fotografi sau pictori, unde poţi scrie o carte în linsite. S-ar putea să te plictiseşti dacă vrei să faci prea multe…. şi nu mi-aş face o fermă aici, deşi peste tot sunt cai şi vite şi pământurile arată f bine. Însă mie îmi place să mă frigă soarele şi să simţ nisipul şi pămîntul încinse.

Si acum versiunea Tudor, ceva mai amănunțită

Vineri după-amiază am luat avionul Ryanair către Dublin. A fost distractiv chinul de a optimiza două valize în limită celor 15kg permise de fiecare – noi+Alex, clima rece+calda – însă pînă la urmă am reuşit cu o selecţie făcută la sînge. Avionul Ryanair – optimizat şi el precum bagajele – n-avea nici măcar buzunar pe dosul scaunelor. Dublin- aeroport, închiriat maşină, condus solicitant pe stînga vreo 10min (ne-a încurat gps-ul, hotelul era doar la 5min) şi cazat la hotel.
Sîmbătă dimineaţă pornim la drum către Burren dimpreună cu Ionuţ şi Zina care ajunseseră dA©jA  de joi la Dublin. Conduce Ionuţ de data asta – ghinionul lui – căci după ce am înfruntat cu bine  autostradă ne-am trezit pe drumurile de ţara Irlandeze – înguste, unduioase, cu ziduri de piatră pe ambele părţi, cu un pic de vegetaţie pe post de buffer între caroseria maşinii şi ziduri şi cu nişte limite de viteză incredibile – în marea lor majoritate de 80 şi 100km/h.

Ajungem la casa din Burren (Dooneen) – nemaipomenită, după cum se poate vedea mai jos.

Odată instalaţi cît de cît, fugim la supermaket-ul din Kinvara (~10km) pentru o minimă aprovizionare (era sîmbătă seară şi nu ştiam dacă e ceva deschis duminică) unde suntem un pic surprinşi de preţurile irlandeze – multe dintre ele erau cam de 1.5 ori  cît cele franţuzeşti. Şi aceasta nu era singură deosebire – cu toată mondializarea Pampers&Co, scutecele şi borcănaşele pentru bebei nu prea aveau nici o legătură cu ce ştiam noi din Fr – dimensiuni, croială, cantităţi şi reţete diferite. Din fericire Alex a fost foarte adaptabil astfel că n-a fost o problemă. 
Întorşi acasă – Guiness & sleeeeeeeeeep
Duminică am dat o tură pe la Galway cu speranţa – deşartă, s-a dovedit – de a găsi o piaţă cu produse locale lăudată în Lonely Planet. Cum piaţă n-a prea fost, ne-am plimbat un pic prin oraş – străzi foarte colorate, destul de reduse ca scară (înălţime, lăţime) faţă de alte oraşe europene, cu mulţi entretain-eri locali (semăna un pic cu Ramblas din Barcelona) – oameni statui, sculptori în nisip, scamatori cu cărţi de joc şi bineînţeles cu muuulte pub-uri. 

Ne-am oprit şi noi într-unul unde Alex s-a distrat de minune 

Un Galway ceva mai pustiu
 

 
Luni – Cliffs of Moher – unul dintre high-points-urile turistice ale Irlandei – foarte frumos dar şi incredibil de turistic în acelaşi timp (un turn de observaţie pentru turişti a fost construit încă din 1835). Stîncile verticale de peste 200m ce se prăvale în mare cale de cîţiva kilometri sunt impresionante. 
 

Traseele pentru public sunt foarte bine integrate în sit, iar micul muzeu local împreună cu restaurantul şi informaţiile turistice  de-a dreptul camuflate  dealul adiacent. Impactul miilor de turişti se vrea a fi  mic, ceea ce se şi reuşeşte. 
 

La întoarcere, un drum de coastă pînă la Ballyvaughan foarte pitoresc şi mai puţin circulat. 

 
În următoarele zile mai mult ne-am odihnit decît ne-am plimbat, îmbiaţi de căsuţă noastră de pe marginea oceanului.

Cînd am reuşit totuşi să ne mobilizăm un pic am ajuns pînă la Bunratty (cîţiva zeci de km- un muzeu al satului cu un castel foarte bine refăcut lîngă), la un dolmen (doar cîţiva km), la o mânăstire cisterciană (şi mai puţini km) şi la Ballyvaughan (satul de lîngă noi), la un TeaHouse. Pare puţin, însă regiunea în care ne aflam noi – Burren, este vestită mai ales pentru natură ei – dealuri destul de aride (piatră/stîncă şi iarbă în proporţii relativ egale) străbătute de ziduri/îngrădituri de piatră  – astfel că drumurile cu maşină nu au fost mai puţin plăcute.

După zilele de mai sus urmau nopţi petrecute la gură şemineului alături de mult Guinness şi/sau vin cu un peisaj mirific în fundal :)

Finalul călătoriei în Irlanda a fost puţin incocletit dar impecabil dus la bun sfîrşit am luat avionul de la Galway către Dublin vineri seară, dormit la hotelul de lîngă aeroport, sculat la 4.30am pentru avionul către Roma şi de-aici va urma un alt post :)

Să nu va miraţi că nu sunt prea multe poze cu Alex, pregătesc un post special în acest sens

Link-uri cu pozele din Irlanda pe Picasa:

- Life, sights & holidaymakers

- Landscapes

- Grafic

Track-urile plimbarilor:

View Ireland tracks in a larger map