Ei bine, cum incercam sa nu facem discriminari intre BB1 si BB2,  am dus-o si pe asta mica sa incerce un Martini roz  la Nice Jazz Festival :)

&poze:

Duminică 21 iunie, la ora 20.15: concert la Waldbuhne, dirijor Sir Simon Rattle, filarmonica din Berlin, concertul de sfârşit de stagiune.
Bilete luate de muuuuuuuult de Tudor.
Concertul are loc într-un fel de parc (complex olimpic) undeva la periferia Berlinului; se ajunge cu metroul. Amfiteatrul – construit după model grecesc – are vreo 22 000 locuri.

Ne propunem să plecăm în jur de 6 de la hotel; pe la 7 ne dăm jos din metrou şi ne găsim în mijlocul unei mulţimi f colorate (mă refer la varsta, naţionalitate, aspect, tot ce vreţi voi) care avansează în pas alert.

Urcăm scări, traversăm un fel de pădurice, suntem pe o stradă în pantă, apare o coadă lungă pe trotuarul din stînga. În dreapata o dugheană care vinde cârnaţi. Tudor îmi spune “ţi-am zis io!!! şi aici se mănîncă cârnaţi” (subiectum mîncării la berlin îl las pe altă dată). După ceva ezitări, ne aşezăm la coadă; am aflat că stăm pt a intra la concert. Coada era fffffff mare.
Încep să dau mai mare importanţă a ceea ce se întîmpla în jur: cam toţi cară cîte ceva, fie pături, fie lăzi frigorifice, fie rucsaci imenşi; unii deschid o sticlă de şampanie şi varsă conţinutul într-o sticlă de plastic. Totul într-o ordine deplină, toţi sunt f ascultători şi deşi controlul la poartă este departe de a fi riguros, toată lumea se conformează;

Tudor este convins că înăuntru se vînd cârnaţi şi cartofi prăjiţi şi bere. Eu încerc să mă conving pe mine însămi că mai bine muzică clasică cu cârnaţi decât deloc…..
Şi într-adevăr, ajungem să intrăm, şi găsim multe, multe chioşcuri şi tarabe, cu MÂNCARE!!! şi bere desigur!
Avansăm, ne îndreptăm spre locurile noastre.
Repet, 22 000 spectatori!

Ne aşezăm la un moment dat; în jurul nostru toţi mănîncă!!! vezi farfurii de sticlă şi tacâmuri obişnuite de inox; cutii de plastic cu chiftele, salată de boeuf (sau a asta arată), ridichi, brînza, bere. Unii mai grăbiţi mănîncă cârnaţi cu pâine pe un cartonel.

Lumea stă pe pernuţe sau pe pătură, deşi băncile sunt absolut ok, şi concertul durează doar vreo 2 ore.

Chiar în faţă noastră stă o familie – părinţii şi 2 băieţi, unul în jur de vreo 15 ani, seamănă îngrozitor cu Matt Damon şi citeşte o carte ce se petrece în America Latină, acţiune cu căpitani şi vase în larg; celalat vreo 12 ani, f trendy îmbrăcat, destul de morocănos, nu are nici o carte, însă de îndată ce începe concertul se duce să îşi cumpere o clătită; părinţii oameni f serioşi trecuţi bine de 40 de ani, el f pătruns de concert, ea f fericită că a reuşit să îi aducă pe toţi acolo probabil.
Noi nu ne putem abţine să nu rîdem de tot acest spectacol culinar pe care de altfel nu îl înţelegem şi nici nu îl apreciem; eu visez la concertul simplu, clasic, într-o sală sterilă, cu lume frumos îmbrăcată şi preţioasă. Recunosc că eu aşa mă simţ bine şi că aşa îmi place să ascult un concert.

La 8.15 fix intră orchestra pe scenă, apare şi dirijorul şi începe concertul.
Şi să vezi chestie – linişte perfectă în parc, în amfiteatru, în mijlocul celor 22 000 spectatori dintre care marea majoritate mînca puţin mai devreme cârnaţi şi alte celea.

Ceaikovski, lume multă, concert faimos, noi la Berlin, noi acolo.
Încă îmi tot zboară prin cap întrebări de genul “muzică simfonică şi cârnaţi – e ok, merge?”, sau “muzică simfonică pe stadion – se face?”; uit însă repede întrebările astea, pt că pînă una alta este o experienţă uluitoare să vezi atâta amar de mulţime de oameni care trăieşte împreună un concert de muzică frumoasă.

La un moment dat începe să plouă, să toarne cu găleata mai bine zis: se pun pelerine/poncho-uri, se închid bine cutiile de plastic cu mîncare, pernele de sub fund se pun în pungi de plastic, peste paharele de bere se pune cartonul de pe care s-a mîncat cârnatul că să nu plouă în bere şi să fie în continuare băubila. Se deschid umbrele multe şi colorate, şi să vezi chestie, totul se face în linişte, f repede, nici nu ştii cînd şi cum, şi chiar dacă poate nu mai vezi nimic din cauza umbrelei din faţă, nimeni nu zice nimic, sau aproape nimic, pt că vecinul meu din dreapta cînd mi-am cerut suze că l-am lovit cu umbrela mi-a spus în româneşte “nu face nimic!”; am fost uşurată cînd am realizat că nici el şi nici nevasta nu mincasera nimic toată seară în timp ce noi rîdeam şi făceam mişto de toţi cârnaţii culinari şi neculinari din jur în româneşte, fiind convinşi că nu ne pricepe nimeni.

Concertul se termină, 2 bisuri, lumea veselă, cîntă, fluieră, lumânări, artificii.
Şi toată lumea, în convoi grupat şi aliniat merge către metrou.
Şi noi prindem al doilea metrou în care stăm şi jos.
Nimeni nu s-a imbrincit, nu a ţipat, nu a vociferat, deşi cantitatea de alcool din aerul expirat nu era neglijabilă totuşi.
O experienţă din care am învăţat că nimic nu este atât de incompatibil pe cît pare la început, în condiţii prielnice.
Şi că tradiţiile şi obiceiurile trebuiesc respectate.
Şi că, de fapt, nu suntem atat de diferiţi pe cat credem uneori.

aseara la Nice Jazz Festival

De citeva saptamini BB este foarte agitat – nu conteneste sa dea din miini si picioare, fara mila pentru mama lui. In consecinta, daca agitatie a vrut BB, agitatie i-am dat :). Dupa Jazz a Juan a urmat ier Nice Jazz Festival, care va continua si simbata o repriza. Sesiunea de ieri i-a avut ca participanti – Nigel Kennedy, Jean-Luc Ponty si pe formatia Return to forever alcatuita din Chick Corea, Al Di Meola, Stanley Clarke si Lenny White. Festivalul are loc in Arènes de Cimiez, iar ca experienta de concert a fost extrem de pitoresc -o data ajuns la fata locului – in parc – ai de ales intre mai multe scene – Gradina, Arenele Romane, Matisse- , standuri de mincat, de baut, de toale, informative, totul in aer liber. Concertele au ore de inceput oarecum decalate pentru a-ti permite sa te plimbi de la unul la altul, actiune pe care am facut-o cu mare spor aseara. Ineditul a mers pina intr-acolo incit nu numai spectatorii s-au plimbat de colo colo, ci si artistii (sau unii dintre ei) – pe aceeasi scena au cintat impreuna NK si JL Ponty, iar la bis-ul lui Chick Corea (pe alta scena) a venit si JL Ponty  :).

Tot aseara am descoperit pentru prima data si vioara electrica si sunetele pe care le poate scoate dinsa – imaginati-va un soi de Jimmy Hendrix la vioara :)), caci NK nu s-a dezis si a purces la acrobatiile sale violonistice.

Aceasta este prima mea incercare de a embedda video-uri ;) – voi  mai adauga si altele, dar va rog fiti toleranti cu eventualele bug-uri.
Nigel Kennedy:

Nigel Kennedy & Jean Luc Ponty:

locatia – cea din fotografiile de mai sus – numai decorul este suficient pentru a ma face sa vreau sa merg la Jazz a Juan in fiecare an

cind – vineri 18.07

conditii – liniste obligatorie din partea publicului – fara zgomot, aparate de foto/film, flashuri, comentarii, s.a.m.d ; altfel, concertul se intrerupe – poate chiar de tot.

muzica – Keith Jarrent, Gary Peacock & John Dejohnette – o prima parte minunata, o a doua putin mai fada, si doua bis-uri de exceptie – de 15, respectiv 10 min

trivia – primul concert al lui KJ la JaJ in 1966, al 20-lea anul acesta si al 9-lea consecutiv

concluzia – see you next year

Week-end-ul trecut am fost pe la tata la Lyon. In urma acestei excursii vor urma mai multe post-uri fotografice, si in mod exceptional unul muzical, adica acesta.

High-point-ul zilei de duminica a fost concertul lui Katie Melua, planificat de aproape o luna, de cind i-am dat lui tata tema de a gasi evenimente culturale posibil de bifat intr-un week-end.

Concertul a avut loc in Amphiteatre 3000, cea mai noua "bucatica" din proiectul Cité Internationale al lui Renzo Piano si a fost bien comme il faut. A durat cam 1h30-1h45 (cu bis included) si a fost cam in acelasi stil cu concertul lui Norah Jones pe care l-am vazut vara trecuta – solo (cu chitara, cu pian), band in diverse formule, chitari acustice/electrice/ambele. Ce a avut in plus insa a fost jocul cu ecranele pe care le puteti vedea in fotografia de mai sus (si in clipurile de mai jos)si pe care  tot concertul au fost proiectate varii gag-uri asociate muzicii – desene animate, jocuri de lumini, filmulete, dansatori.

Muzica a fost impecabila, Katie a fost in super-forma (deh, era abia la inceputul turneului), a lasat catre sfirsit hit-urile gen 9 Milion bicycles & such, iar la sfirsit-ul bis-ului a cover-at-o pe Janis Joplin (tata, am avut dreptate ;) ) cu Kozmic Blues.

So…let the music play:

Crawling up the hill

Crazy

Mary Pickford

Kozmic Blues