Uite tata, e exact ca Romania!

Trec de ceva vreme printr-o perioada foarte antisociala, sufar de un fel de agorafobie, de umanofobie: nu mai vreau sa vad oameni in jurul meu, cu exceptia familiei si a unui grup f restrans de prieteni! Nu imi place galagia, aglomeratia, zumzetul, conversatiile, grimasele, privirile. De aceea (si nu numai, desigur) prefer sa merg cit mai des la padure, sau la rau, unde cel mult mai intalnim niste catei cu care alearga Spot; chiar daca oameni mai intalnim, ramine totusi ceva ocazional si izolat.

Weekend-ul trecut, Tudor fiind bolnav, si avind multe de facut, si vrind in acelasi timp sa iau si copiii cit mai mult de acasa ca sa se ppoata odihni, am ales sa merg intr-un loc mai popular, un fel de cimp mare, cu un iaz cu rate si alte pasari intr-un colt; era un compromis bun – nu prea departe, foarte safe pt Monica, am luat si patura pt picnic, in fine, o iesire mai comoda pt o situatie oarecum de criza. Dar….. era duminica, soare, f cald si f frumos. In masina realizez, dupa trafic, si dupa parcarile pline, ca va fi…. foarte aglomerat! Am inghitit in sec, asta e, am zis ca mergem la Etang, deci o sa mergem. Ma opresc in parking-ul de unde imi era cel mai la indemina sa merg cu copiii, era plin. Asteptam nehotarata: sa plec, sau sa incerc sa las totusi masina asa mai neregulamentar, fara sa incurc pe nimeni; tocmai atunci apare o gasca de vreo 4 biciclisti, care incep sa se dezechipeze. Deschid geamul si il intreb pe unul din ei – un domn la vreo 65 de ani – daca urmeaza sa plece. Imi spune ca da, dar ca va dura un pic. Ma hotarasc sa astept; vede ca am doi copii in masina (care nu urlau isteric), isi scoate masina lui, si ma lasa sa ma parchez, el urmind sa isi incarce toate celea in mijlocul parking-ului. Ii multumesc si imi spun ca dimineata incepe bine.

Iau ruxacul si copiii si mergem: intr-adevar lume, lume, si iar lume! Sunt hotarita sa nu privesc prea mult in stanga si in dreapta. Mergem la rate (pasarile sunt pasiunea Monicai, e asa de fericita, vorbeste cu ele, le striga, e f multumita de compania lor; Alex uneori ride de ea, alteori ma intreaba de ce face asa, e clar ca nu privesc ratele cu aceasi ochi). Vorbim cu niste catei si stapinele lor. Multi copii, dar destul de bine incadrati de parinti, nu ne-am simtit invadati. Chiar si copiii pe bicicleta mare, cu doar doua roti, si cu suzeta in gura nu m-au dezgustat. Ma bucur ca am reusit sa fiu detasata. Multe mese pliante, scaune, sezlonguri, paturi; meciuri de fotbal, de tenis, de badmington; biciclete, triciclete; joggeri multi, oameni de toate varstele, puterile si culorile. Remarc pancartele explicative (unde iti descriu flora si fauna locului) in braille – si animalele sunt in relief, nu numai scrisul! Au facut de curind si un parcurs pentru handicapati in "parcul" cu pricina.

Am facut un tur, nu ne-am "lovit" de nimeni, nu am interactionat major cu nimeni. Singurul moment un pic "tensionat" a fost cind am vrut sa punem patura linga un maslin – Alex adora sa se joace la maslini, sa se suie in copaci etc etc- si a vazut ca la maslin sunt deja doua fetite, astfel ca a hotarit ca trebuie sa stam suficient de departe… Mon pe de alta parte, s-a dus sa vada ce fac fetele acolo, s-a uitat fix la ele o buna perioada de timp. Sigur ca la un moment dat au plecat, si Alex a avut copacul numai pentru el. Prinzul a fost foarte agreabil, nici nu stiai ca mai sunt zeci de alte prinzuri care se luau in jurul nostru.

Pe drumul catre masina, mirata chiar si eu de contrastul dintre cit era parcul de colorat de oameni, copiii, sporturi, baloane si mancare si linistea din jur – nu se auzeau nici chiote, nici tipete, nici urma de vreun fel de muzica, sau sonor artificial, mi-am spus foarte multumita, ca nu am plecat degeaba din Romania.

Faza 1

Ii aud pe comentatori discutind despre originea lui “love” (la 0) in tenis, cind unul dintre ei ataca problema din punctul de vedere al fenomenologiei citindu-l pe Jean Baudrillard (dintr-un studiu de-l citise cu ceva vreme in urma)…uau!

Faza 2

Alex ma intreaba unde joaca cei la care ne uitam. II zic – la Melbourne – vezi, scrie si pe teren. La care el (3 ani si 5 luni) imi spune – a, da, Melbourne – capitala statului Victoria din Australia

game, set, match…

Printre diversele lucruri de facut care zaceau de luni de zile pe lista interminabila era si curatatul celor doua masini; in concluzie, la inceput de an, si in vacanta fiind, am reusit sa le curat – si sunt f multumita de asta!!

Azi dupa-amiaza am curatat masina lui Tudorica: surpriza dupa surpriza, o aventura continua si infinita – imposibil sa termin ceea ce aveam de facut intr-un timp rezonabil; eram initial optimista, ieri curatasem masina "noastra" cum ii spune Alex, adica masina mare, in care umbla constant doi copii mici si un caine, si ma gindeam ca azi va fi floare la ureche, atat in term de volum, cit si in term de calitate: masina mai mica, mai curata. S-a dovedit insa ca ma cam inselam!!

Prima intalnire: un soi de ex-chifla/muffin, albastra de mucegai sub scaunul "mortului". Citeva coji de banane negre-maro, uscate pe jos; pufarine – nu in punga!!! – bobite pe scaunul din dreapta. Citeva sticle cu apa neterminate care pareau sterile si nevinovate in context. Muuuuuuulte cd-uri, suspect de in ordine, dar nu am avut rabdare sa deschid fiecare cutie sa verific ce si cum. Multe plastice, ambalaje, cutii de culori si marimi diferite, de la ciocolata, pina la cutii mari din carton de la diverse colete; nici una nu era goala, ci era la rindul ei plina cu alte si alte minuni. Infinit de multe manusi, multe din nefericire ramase fara pereche in ciuda cautarilor intense. Printre hartii si bonuri, pe care imi venea sa le arunc rapid in sacul negru de gunoi din dreapta (insuficient de mic!!!), ce sa vezi?!? citeva sute verzi de euros!!! sa innebunesc… nici ca visam sa cistig atata dintr-un curatat de masina.
Trec peste descrieri incolore si insipide de genul cabluri, fire, firisoare, suruburi, becuri, fiare ,bare, cilindrii etc etc etc pe care le-am pus constiincios intr-o punga, ca nu cumva sa fac vreo greseala fatala.

Cam asta fu… puteai gasi orice, sau aproape orice; ah! citeva carti! cine s-ar fi gindit ca poti citi in masina… cred ca e sub influenta audio-book-urilor!

Ah! si mi-am facut si un prieten: un melc obosit care dormea pe o bucata de polistiren in portbagaj!

A fost f plina… dupa-amiaza!

Un text scris de Ile

Traim de citiva ani intr-o tara bogata, frumoasa , civilizata, importanta din toate punctele de vedere in Europa si in Comunitatea Europeana. Ba mai mult decat atat, o prietena romanca, si ea emigranta ca si noi, mi-a trimis acu ceva vreme un articol despre un sondaj facut de CNN despre « care este tara unde se traieste cel mai bine » si care lua in considerarea mai multi parametrii. Pe locul intai… tara in care actualmente traim noi.

De cativa ani avem si copii.

Si cam tot de cativa ani ma obsedeaza, ma intriga si nu imi da pace o intrebare : de ce parintii nu isi mai cresc copiii acasa ?? Sa ma explic : concediul de maternitate este aici, pentru primii doi copii, de 16 saptamani, pre si post-natal. In general, in jurul varstei de 3-4 luni parintii isi duc copiii fie la cresa, fie la asistente maternale (sunt doamne care sunt agreate de catre stat, au o anumita pregatire obligatorie, anumite conditii stricte in ceea ce priveste locuinta lor in care primesc copiii etc etc). Alte variante sunt destul de rare, exceptionale. Cel putin in rindul oamenilor cu care avem noi de a face.

Copiii pe care i-am intilnit, in general in parcuri sau la gradinite, sunt nepoliticosi (ma refer la copiii mai marisori, desigur), agresivi – au o anumita privire rautacioasa, care este acolo, intiparita pe fata lor tot timpul, nu apare doar ca un efect al unei anumite cauze, galagiosi – o galagie animalica, fara cuvinte sau propozitii, sunt rasfatati… intr-un cuvint, pentru mine, prost crescuti, sau needucati… sau fara cei 7 ani de acasa cum se spunea la noi in Romania. Si acum, ma intreb, care « acasa » ?? Pentru ca acesti copii sunt crescuti pe oriunde, numai acasa nu ; de catre oricine, numai de catre parinti, sau familie, nu. De la 3 luni la 3 ani merg la cresa. De la 3 ani la 6 ani la gradinita, care aici este publica si la care oricine are acces cu un loc asigurat pt copilul lui. Programul este de la 8.30 la 16.30, cu posibilitatea de a lasa copiii de la 7.30 la 18.30 in functie de orarul parintilor. Este o educatoare cam la 30 de copii. Cit, cum ii poate ea educa, educatoarea pe acesti copii ? Un copil care pleaca dimineata de acasa si mai vine pe seara, parinti care sunt obositi, ocupati, stresati etc etc, care este rezultatul acestor lucruri ?? Habar nu am, si nici nu vreau sa generalizez, sau sa fac o analiza statistica. Ceea ce ma intriga insa, este de ce oamenii aleg (cei care sunt, desigur, in postura de a alege) astfel de sisteme.

I-am expus de curind unei localnice enigma mea : de ce isi dau copiii la cresa la 3-4 luni ? Mi-a raspuns ca asta este ceva atat de vechi, de comun si de uzual aici, incat nimeni nu isi mai pune problema ca ar putea face altfel, ca e bine, sau ca e rau.

Vorbind cu o alta localnica despre copii in general, si spunindu-i ca ai mei stau acasa, si ca uneori ma gindesc ca poate sunt nesociabili, imi spune razind (are o fetita de aceasi varsta cu baiatul nostru, care merge la cresa de la 3 luni) : « ce-ti imaginezi, ca la cresa se joaca ? sau invata ceva ? stau ca mobilele, fiecare aruncati in coltul lor, nu le vorbeste nimeni. » Mentionez ca amindoi parintii sunt intelectuali, au familii mari, bunici, unchi, matusi, etc etc, si posibilitati financiare mai mult decat corecte.

Am trait si experienta in care alti emigranti, ca si noi, mi-au spus ca vor sa incerce pt copilul lor solutiile autohtone, nu vor sa isi creasca copiii cu « solutii » romanesti (bunici, dadaca etc romani). Nu stiu daca asta se cheama integrare, sau pur si simplu curiozitate.

Vinerea trecuta am mers cu copiii in parcul din cartier – 2 tobogane, citeva hatanaitoare, citeva banci, o casuta de lemn ; curate, colorate, intr-un cadru agreabil. Intram pe portita (intotdeauna prevazute cu incuietoare, pt siguranta copiilor), cu Alex de mana si Monica in carut. Inainte sa apuc sa inchid poarta, suntem inconjurati de vreo 4-5 copii, majoritatea cu varste intre 1 si 2 ani, toti cu suzete mari in gura, agatate de haina cu un lant de plastic cu zale mari ; cei mai multi muciosi, cu mucii prelingindu-se dezgustator peste suzeta uriasa (cine ma cunoaste, stie cit sunt de scarboasa, imi pare rau!). Se uitau cu ochi mari la noi. Nu vorbeau, unul insa mi s-a agatat de fular (aveam un fular lung, colorat). M-am uitat in jur, erau singuri, pt ca adultii, « doamnele » in a caror grija se aflau, erau ocupate sa discute ; era un grup de 3 asistente maternale care sporovaiau de zor. Nu intru in detalii plicticoase sau penibile. Mie acesti copii mi-au amintit de copiii parasiti din orfelinatele si spitalele din Bucuresti, cu care am avut de a face in timpul facultatii. Trei sferturi de ora cit am stat in parc, un baietel de vreun an si jumatate nu ne-a parasit, a stat spanzurat de carutul Monicai. Un altul, era f surprins ca ma joc cu Alex, ca ii vorbesc, ca ma duc si eu oriunde se duce el, ma privea ca pe un extraterestru, paralizat si incapabil sa isi mai continue joaca. O fetita mai mare, in jur de 3 ani, s-a hotarit sa « inchida » toboganul, si-a « parcat » carutul de papusi in fata scarilor astfel incat ceilalti sa nu mai poata urca. I-am spus sa il puna in alta parte, dar s-a facut ca nu ma aude. L-am mutat eu 20 de centimetrii mai incolo ; mi-a aruncat o privire ucigatoare, i-am raspuns cu alta in care ii spuneam ca nu imi e frica de ea. Nu ne-am imprietenit. Copiii erau toti bine imbracati. Nu cred ca proveneau din medii/familii defavorizate, dar erau in mod sigur, ei insisi defavorizati. Inca ma urmaresc privirile lor, asa cum mi se intimpla si la Bucuresti dupa ce petreceam un pic de timp cu copii parasiti. O perioada de timp iarasi nu o sa mai merg in parcuri, mergem la padure, acolo nu ne intilnim cu copii, copiii in general nu merg pe jos o ora, o ora jumatate cum merge Alex, nu riscam sa ne intilnim decat cu caini si stapini de caini. Am incercat sa gasim tovarasi de drumetie, nu am reusit.

Nu caut nici un raspuns la intrebarile mele. Am scris asta doar ca sa ma descarc. Si poate sa ii fac pe unii si pe altii sa isi puna intrebari. Pe unul dintre raspunsurile posibile, eu l-am avut la spital, si nu o data, cind sunind copii de oameni batrini, internati la mine in sectie, pentru a le spune ca mama/tatal e internat grav bolnav etc etc, mi s-a spus « eu nu am timp sa vin la spital, sunt prea obosita »… si nimeni nu vine in vizita cit timp sunt in spital, si uneori nici macar cind mor.