neata!

Avatar

Week-end la Berlin – partea a 2-a – muzică

Articol scris de Ile:

Duminică 21 iunie, la ora 20.15: concert la Waldbuhne, dirijor Sir Simon Rattle, filarmonica din Berlin, concertul de sfârşit de stagiune.
Bilete luate de muuuuuuuult de Tudor.
Concertul are loc într-un fel de parc (complex olimpic) undeva la periferia Berlinului; se ajunge cu metroul. Amfiteatrul – construit după model grecesc – are vreo 22 000 locuri.

Ne propunem să plecăm în jur de 6 de la hotel; pe la 7 ne dăm jos din metrou şi ne găsim în mijlocul unei mulţimi f colorate (mă refer la varsta, naţionalitate, aspect, tot ce vreţi voi) care avansează în pas alert.

Berlin_090621_2003

Urcăm scări, traversăm un fel de pădurice, suntem pe o stradă în pantă, apare o coadă lungă pe trotuarul din stînga. În dreapata o dugheană care vinde cârnaţi. Tudor îmi spune “ţi-am zis io!!! şi aici se mănîncă cârnaţi” (subiectum mîncării la berlin îl las pe altă dată). După ceva ezitări, ne aşezăm la coadă; am aflat că stăm pt a intra la concert. Coada era fffffff mare.
Încep să dau mai mare importanţă a ceea ce se întîmpla în jur: cam toţi cară cîte ceva, fie pături, fie lăzi frigorifice, fie rucsaci imenşi; unii deschid o sticlă de şampanie şi varsă conţinutul într-o sticlă de plastic. Totul într-o ordine deplină, toţi sunt f ascultători şi deşi controlul la poartă este departe de a fi riguros, toată lumea se conformează;

Tudor este convins că înăuntru se vînd cârnaţi şi cartofi prăjiţi şi bere. Eu încerc să mă conving pe mine însămi că mai bine muzică clasică cu cârnaţi decât deloc…..
Şi într-adevăr, ajungem să intrăm, şi găsim multe, multe chioşcuri şi tarabe, cu MÂNCARE!!! şi bere desigur!
Avansăm, ne îndreptăm spre locurile noastre.
Repet, 22 000 spectatori!

Berlin_090621_2005
Ne aşezăm la un moment dat; în jurul nostru toţi mănîncă!!! vezi farfurii de sticlă şi tacâmuri obişnuite de inox; cutii de plastic cu chiftele, salată de boeuf (sau a asta arată), ridichi, brînza, bere. Unii mai grăbiţi mănîncă cârnaţi cu pâine pe un cartonel.

Berlin_090621_2012

Berlin_090621_2013

Berlin_090621_2015
Lumea stă pe pernuţe sau pe pătură, deşi băncile sunt absolut ok, şi concertul durează doar vreo 2 ore.

Chiar în faţă noastră stă o familie – părinţii şi 2 băieţi, unul în jur de vreo 15 ani, seamănă îngrozitor cu Matt Damon şi citeşte o carte ce se petrece în America Latină, acţiune cu căpitani şi vase în larg; celalat vreo 12 ani, f trendy îmbrăcat, destul de morocănos, nu are nici o carte, însă de îndată ce începe concertul se duce să îşi cumpere o clătită; părinţii oameni f serioşi trecuţi bine de 40 de ani, el f pătruns de concert, ea f fericită că a reuşit să îi aducă pe toţi acolo probabil.
Noi nu ne putem abţine să nu rîdem de tot acest spectacol culinar pe care de altfel nu îl înţelegem şi nici nu îl apreciem; eu visez la concertul simplu, clasic, într-o sală sterilă, cu lume frumos îmbrăcată şi preţioasă. Recunosc că eu aşa mă simţ bine şi că aşa îmi place să ascult un concert.

La 8.15 fix intră orchestra pe scenă, apare şi dirijorul şi începe concertul.
Şi să vezi chestie – linişte perfectă în parc, în amfiteatru, în mijlocul celor 22 000 spectatori dintre care marea majoritate mînca puţin mai devreme cârnaţi şi alte celea.

Berlin_090621_2020

Ceaikovski, lume multă, concert faimos, noi la Berlin, noi acolo.
Încă îmi tot zboară prin cap întrebări de genul “muzică simfonică şi cârnaţi – e ok, merge?”, sau “muzică simfonică pe stadion – se face?”; uit însă repede întrebările astea, pt că pînă una alta este o experienţă uluitoare să vezi atâta amar de mulţime de oameni care trăieşte împreună un concert de muzică frumoasă.

La un moment dat începe să plouă, să toarne cu găleata mai bine zis: se pun pelerine/poncho-uri, se închid bine cutiile de plastic cu mîncare, pernele de sub fund se pun în pungi de plastic, peste paharele de bere se pune cartonul de pe care s-a mîncat cârnatul că să nu plouă în bere şi să fie în continuare băubila. Se deschid umbrele multe şi colorate, şi să vezi chestie, totul se face în linişte, f repede, nici nu ştii cînd şi cum, şi chiar dacă poate nu mai vezi nimic din cauza umbrelei din faţă, nimeni nu zice nimic, sau aproape nimic, pt că vecinul meu din dreapta cînd mi-am cerut suze că l-am lovit cu umbrela mi-a spus în româneşte “nu face nimic!”; am fost uşurată cînd am realizat că nici el şi nici nevasta nu mincasera nimic toată seară în timp ce noi rîdeam şi făceam mişto de toţi cârnaţii culinari şi neculinari din jur în româneşte, fiind convinşi că nu ne pricepe nimeni.

Concertul se termină, 2 bisuri, lumea veselă, cîntă, fluieră, lumânări, artificii.
Şi toată lumea, în convoi grupat şi aliniat merge către metrou.
Şi noi prindem al doilea metrou în care stăm şi jos.
Nimeni nu s-a imbrincit, nu a ţipat, nu a vociferat, deşi cantitatea de alcool din aerul expirat nu era neglijabilă totuşi.
O experienţă din care am învăţat că nimic nu este atât de incompatibil pe cît pare la început, în condiţii prielnice.
Şi că tradiţiile şi obiceiurile trebuiesc respectate.
Şi că, de fapt, nu suntem atat de diferiţi pe cat credem uneori.

No Comments, Comment or Ping

Comments are closed after 30 days of inactivity. Feel free to continue the discussion in the forum.

Subscribe

Stay updated on my meandering thoughts & activities via RSS (Syndicate).