neata!

Articol scris de Ile

Trec de ceva vreme printr-o perioada foarte antisociala, sufar de un fel de agorafobie, de umanofobie: nu mai vreau sa vad oameni in jurul meu, cu exceptia familiei si a unui grup f restrans de prieteni! Nu imi place galagia, aglomeratia, zumzetul, conversatiile, grimasele, privirile. De aceea (si nu numai, desigur) prefer sa merg cit mai des la padure, sau la rau, unde cel mult mai intalnim niste catei cu care alearga Spot; chiar daca oameni mai intalnim, ramine totusi ceva ocazional si izolat.

Weekend-ul trecut, Tudor fiind bolnav, si avind multe de facut, si vrind in acelasi timp sa iau si copiii cit mai mult de acasa ca sa se ppoata odihni, am ales sa merg intr-un loc mai popular, un fel de cimp mare, cu un iaz cu rate si alte pasari intr-un colt; era un compromis bun – nu prea departe, foarte safe pt Monica, am luat si patura pt picnic, in fine, o iesire mai comoda pt o situatie oarecum de criza. Dar….. era duminica, soare, f cald si f frumos. In masina realizez, dupa trafic, si dupa parcarile pline, ca va fi…. foarte aglomerat! Am inghitit in sec, asta e, am zis ca mergem la Etang, deci o sa mergem. Ma opresc in parking-ul de unde imi era cel mai la indemina sa merg cu copiii, era plin. Asteptam nehotarata: sa plec, sau sa incerc sa las totusi masina asa mai neregulamentar, fara sa incurc pe nimeni; tocmai atunci apare o gasca de vreo 4 biciclisti, care incep sa se dezechipeze. Deschid geamul si il intreb pe unul din ei – un domn la vreo 65 de ani – daca urmeaza sa plece. Imi spune ca da, dar ca va dura un pic. Ma hotarasc sa astept; vede ca am doi copii in masina (care nu urlau isteric), isi scoate masina lui, si ma lasa sa ma parchez, el urmind sa isi incarce toate celea in mijlocul parking-ului. Ii multumesc si imi spun ca dimineata incepe bine.

Iau ruxacul si copiii si mergem: intr-adevar lume, lume, si iar lume! Sunt hotarita sa nu privesc prea mult in stanga si in dreapta. Mergem la rate (pasarile sunt pasiunea Monicai, e asa de fericita, vorbeste cu ele, le striga, e f multumita de compania lor; Alex uneori ride de ea, alteori ma intreaba de ce face asa, e clar ca nu privesc ratele cu aceasi ochi). Vorbim cu niste catei si stapinele lor. Multi copii, dar destul de bine incadrati de parinti, nu ne-am simtit invadati. Chiar si copiii pe bicicleta mare, cu doar doua roti, si cu suzeta in gura nu m-au dezgustat. Ma bucur ca am reusit sa fiu detasata. Multe mese pliante, scaune, sezlonguri, paturi; meciuri de fotbal, de tenis, de badmington; biciclete, triciclete; joggeri multi, oameni de toate varstele, puterile si culorile. Remarc pancartele explicative (unde iti descriu flora si fauna locului) in braille – si animalele sunt in relief, nu numai scrisul! Au facut de curind si un parcurs pentru handicapati in "parcul" cu pricina.

Am facut un tur, nu ne-am "lovit" de nimeni, nu am interactionat major cu nimeni. Singurul moment un pic "tensionat" a fost cind am vrut sa punem patura linga un maslin – Alex adora sa se joace la maslini, sa se suie in copaci etc etc- si a vazut ca la maslin sunt deja doua fetite, astfel ca a hotarit ca trebuie sa stam suficient de departe… Mon pe de alta parte, s-a dus sa vada ce fac fetele acolo, s-a uitat fix la ele o buna perioada de timp. Sigur ca la un moment dat au plecat, si Alex a avut copacul numai pentru el. Prinzul a fost foarte agreabil, nici nu stiai ca mai sunt zeci de alte prinzuri care se luau in jurul nostru.

Pe drumul catre masina, mirata chiar si eu de contrastul dintre cit era parcul de colorat de oameni, copiii, sporturi, baloane si mancare si linistea din jur – nu se auzeau nici chiote, nici tipete, nici urma de vreun fel de muzica, sau sonor artificial, mi-am spus foarte multumita, ca nu am plecat degeaba din Romania.